Un tânăr zâmbește cald și invită refugiații sosiți în Gara de Nord să se tundă gratuit. Nu e breaking news, doar o manifestare a normalității în cele mai traumatizante momente din existența acelor oameni. Acum câteva zile aveau un cămin, duceau copiii la școală, mergeau la serviciu și poate la biserică, duminica. S-au trezit în bombardamente, mormane de moloz, cenușă și fiare contorsionate. Viața scrum. Pentru a supraviețui, au mers pe jos, cu copiii în brațe, au stat zile și nopți tremurând în frig la graniță. I-au întâmpinat voluntarii români, cu pături, mâncare caldă și omenie. Sunt dezorientați, fără perspective clare, mulți nu au acte și nici habar încotro s-o apuce. O tunsoare nu le rezolvă restul vieții, dar le oferă un soi de împuternicire de a porni pe noul drum, cu un strop de demnitate, reclădind stima de sine.
Cetățenii ucraineni care au reușit să ajungă în România au fost primiți cu sufletul deschis de oameni obișnuiți, care au făcut tot ce le-a stat în putere. Fără mobilizarea spontană și fără precedent a voluntarilor și locuitorilor din zonele de graniță, dimensiunea tragediei ar fi fost de neimaginat. Pentru că la fel ca proverbiala ninsoare din ianuarie, criza refugiaților a surprins autoritățile complet nepregătite.
Statul român are un trist palmares de crize pe care le-a tratat minimalist ca resurse și cu totală lipsă de empatie. Niciuna de amploarea exodului ucrainenilor.
Cu toate că au fost adoptate pachete de măsuri pentru reglementarea protecției temporare a persoanelor strămutate din zona de conflict armat și acoperirea nevoilor de bază (cazare, masă, transport), acestea sunt complet insuficiente și disparate deoarece nu sunt cuprinse într-o strategie coerentă de integrare. România nu a fost vreodată o destinație predilectă de refugiu și criza refugiaților sirieni a arătat exact disponibilitatea și capacitatea de a primi și integra refugiați. Țara noastră a fost, cel puțin până acum, doar un loc de tranzit spre vest.
Primirea refugiaților, indiferent că sunt solicitanți de azil și drepturile aferente sau doar sub protecția temporară, presupune mecanisme funcționale de integrare, începând cu nevoia primordială de comunicare. Ori traducătorii, puțini la număr cunoscători ai limbii ucrainene, au fost și sunt, până în clipa de față, voluntari. Este elementar ca interpreții să fie disponibili și plătiți pentru timpul și serviciile lor, efectuate profesional, mai ales în situații în care intervine o obligație de confidențialitate cum ar fi în accesarea serviciilor medicale și psihologice sau cele juridice.
Limba română pentru cetățenii ucraineni: cursuri intensive, manuale de învățare pentru copii și adulți, sisteme de certificare a unui nivel de utilizare pentru școală și piața muncii. Plata profesorilor, educatorilor, pedagogilor de sprijin, a psihopedagogilor și translatorilor dedicați. Grupe de acomodare, programe flexibile și activități educative, sportive, de socializare pentru copiii refugiați. Flexibilizarea plasamentului familial în sistemul de protecție pentru copii, la cupluri mixte sau vorbitori de ucraineană. Recunoașterea și echivalarea competențelor profesionale, în special pentru ocupațiile liberale. Evaluarea pe baza experienței și a capacității, nu doar a dosarelor traduse în 3 exemplare cu apostilă. Asistență pentru angajatori și antreprenori, mentorat și facilitatori culturali.
O gamă întreagă de servicii care nu pot fi suportate la infinit de voluntari. În schimb, coordonarea întregii situații a fost plasată la ISU, care este și beneficiară a donațiilor mediului de afaceri. Această măsură de ”naționalizare a solidarității” cum a fost etichetată de jurnaliștii Europa liberă și de reprezentanți ai societății civile arată, pe lângă totala lipsă de transparență a colectelor și destinației fondurilor, o acaparare a resurselor și așa limitate la dispoziția ONG-urilor și creează inechități fiscale pentru donatori.
Autoritățile s-au bazat exclusiv pe voluntari și societatea civilă în toate activitățile care privesc integrarea, noțiune străină ca și limba ucraineană când vine vorba de adresarea unor nevoi umane, în respectul demnității și individualității unor oameni profund traumatizați. Statul are tendința de a-i privi ca pe-o povară, îi tratează condescendent și e profund nemulțumit că familiile cu copii, scăpate din iad, au o reținere în a trăi într-o sală de sport, alături de alte zeci de mame. Refugiații nu sunt cerșetori, veniți să spolieze resursele limitate ale unui stat în dificultate de a asigura un trai decent propriilor cetățeni.
Colaborarea între structurile instituționale și societatea civilă funcționează greoi, dar există eforturi în acest sens. Pe lângă traducătorii de ucraineană, se simte nevoia interpretării din ”birocrateză” în limbajul uman al nevoilor pe care le adresează societatea civilă.
În lipsa unui sistem de integrare care să cuprindă toate serviciile necesare refugiaților, pe modelele existente în Europa, soarta acestora rămâne incertă pe teritoriul României.